Noaptea de Înviere (prima parte)

Timp estimat de citire: 19 minute

În fiecare an, în noaptea de înviere, obișnuiam să merg la biserică cu ai mei să luăm lumină. Era o tradiție pe care o păstram în sânul familiei și pe care ne impuneam să o respectăm indiferent de situație. Nu conta că te chemau prietenii în oraș, că ploua, că aveai chef să te joci sau să faci altceva, în noaptea de înviere trebuia să te duci să iei lumină. După ce aduceai în siguranță lumânarea aprinsă acasă, preferabil cu aceeași flacără dată de popă, de abia apoi erai liber să faci ce poftești. Așa au stat lucrurile și în anul când era să mor în dimineața primei zile de Paște.

Era agitație la noi în casă în ajunul celui de-al 13-lea Paște din viața mea. Mama era băgată toată în cozonaci, drob, ouă roșii, friptură de miel, baclava și tot felul de alte bunătăți. Eu mă învârteam pe lângă ea să mai gust, pe ici pe colo, câte ceva din bucătărie. Dintotdeauna am fost pofticios și nu aveam răbdare să ne întoarcem de la biserică pentru a mânca.

Dacă în spiritul Crăciunului intram ușor prin parfumul aromatizat al cojilor de portocală lăsate la răscopt pe caloriferul fierbinte, la Paște însă, mirosul dulceag de aluat cald, izul de pătrunjel și organe de miel fierte și tocate, precum și culorile aprinse ale ouălor vopsite trezeau toate în mine, de fiecare dată, bucuria sărbătorii. Și acum îmi aduc aminte cu emoție bucătăria noastră veche, cu geamuri mari cu rame de lemn vopsite de noi manual, ce se abureau de fiecare dată când mama gătea intens. Mergeam la fereastră și priveam vaporii condensați de apă cum se broboneau pe sticlă și primul meu gând era să desenez ceva. După ce îmi terminam opera, o strigam pe mama să vina să vadă omuleții siniștrii cu corp de băț și capete mari și rotunde ce priveau înapoi la noi și rânjeau a pagubă. Apoi ștergeam totul cu o mână și lăsam iar geamul la aburit ca să pot desena și mai târziu.

La un moment dat aud strigăte de afară. Blocul în care locuiam nu avea decât patru nivele iar eu stăteam la etajul trei, așa că obișnuiam să ne mai strigăm unii pe alții de jos atunci când voiam să vorbim ceva. Pe vremea aceea nu existau decât telefoane fixe, și aveam voie să le folosim doar în situații de maximă importanță.
“- Ștefan! Ștefan!” se tot auzea o voce de copil prin fereastra deschisă de la bucătărie.
Merg la geam și privesc în jos. Era Victor, un prieten de joacă. Îmi făcea semne să cobor.
“- Nu pot acum!” i-am strigat trist. “- Merg la biserică cu ai mei. Voi nu mergeți?”
“- Mergem la cimitir! Vino după, dacă vrei, noi vom sta acolo până dimineață.”
Am aprobat dezamăgit din cap și m-am întors la masă să îmi consolez tristețea cu o bucată fierbinte de cozonac.
Întunericul se lăsa treptat peste micuțul oraș de provincie. Atmosfera era mohorâtă. Un iz reavăn de ploaie și iarbă udă persista în jurul meu.
“- Așa e mereu de Paște” îmi spune mama. “În fiecare an plouă în noaptea de înviere, semn că îngerii îl plâng pe Mântuitor” continua ea cu o voce evlavioasă.
Am zâmbit, am închis ochii, am deschis ochii, n-am răspuns nimic.

Grupuri mai mari sau mai mici de orășeni mergeau grăbiți în aceeași direcție cu noi. Fiind totuși cald, la început de Mai, oamenii erau îmbrăcați lejer. Blugii evazați și tricourile plasă erau acum la modă. Se duceau la biserică astfel gătiți de parcă venise circul în oraș. Femeile bătrâne purtau mereu haine negre și baticuri pe cap, indiferent de temperatura de afară, fiind pregătite oricând de un parastas. Nu contează cât de lung era drumul până la biserică, nimeni nu mergea cu mașina. Trebuia să mergi pe jos, și la dus și la întors, să depui efort pentru a respecta tradiția apărării flăcării de vânt. Din instinct de turmă, am mărit pasul și noi. Văzându-i pe ceilalți cum se îndreptau spre biserică, și mânați de teama de a nu sta prea departe de preot să nu putem auzi slujba, ne grăbeam cu toții fix ca în momentul când te duci la farmacie și observi că ajung alții înaintea ta.

Noaptea își intrase complet în drepturi în momentul când noi am ajuns în fața bisericii. Ca totul să pară și mai straniu, o pană de curent afectase iluminatul stradal și clădirile din jur. Nu erau telefoane mobile, oamenii nu au adus lanterne pentru că nimeni nu a prevăzut această avarie locală, lumânările erau toate stinse, fiecare le păstra pentru la final, iar singura sursă de lumină răzbea slab prin vitralii, niște lumânări mari aprinse înăuntru. Am fost cuprins de un sentiment nou, de teamă, greu de imaginat în zilele noastre. Păream un puhoi de oameni dubioși, cu fețele ascunse în beznă, ce venisem ca hoții să spargem biserica. Stăteam lipit de ai mei de frică să nu mă fure cineva.

Orele treceau greu în curtea întunecată a bisericii. Din fericire ploaia n-a mai început și cerul s-a mai scuturat puțin de nori, făcând loc razelor lunii să ne mai lumineze cât de cât. Totul în jurul meu se simțea plin de viață. Auzeai șoapte, foșnete, pași, chicoteli. Vedeai chipuri pe jumătate luminate, ca niște măști sinistre de teatru, ce păreau că iți zâmbesc din toate părțile. La un moment dat mama se simte generoasă și mă trimite să îi dau un bănuț bătrânei care cerșea la intrarea din curte și pe care o văzuse atunci când am venit la slujbă.
“-Ștefan, du-te până la intrare și vezi dacă mai e o mamaie acolo. Ia asta și dă-i-o te rog.” îmi spuse mama, întinzându-mi o monedă de 500 de lei.

Mulțimea de oameni s-a mai risipit prin curtea bisericii. Unii au ieșit până afară la o țigară, alții s-au așezat pe băncile din jur, iar restul se plimbau pe alei plictisiți, deci paradoxal, toți și-au creat propriile bisericuțe mai mici. Așa că mi-am luat inima în dinți și am pornit spre intrarea principală. Ajuns acolo văd o bătrânică așezată pe jos cu o cutie de carton în față unde lumea îi lăsa pomană. Mă apropii de ea, hotărât să îi pun moneda în cutie, când deodată înlemnesc. Daca toți ceilalți oameni păreau, în lumina lunii, că purtau niște măști venețiene ca la un bal mascat, această bătrână lăsa impresia că purta o mască desprinsă dintr-un film horror. Era prima dată în viața mea când vedeam o persoană fără nas. Atât de tare m-am speriat de ea căci am strâns instinctiv pumnul cu moneda și m-am întors mâncând pământul la ai mei.
“- Are o boală de piele” îmi zise mama. “-Nu te speria, e doar o persoană bolnavă.” Tot încerca mama să mă încurajeze. “-Hai, mergi și dă-i moneda.”

Mă întorc la bătrâna de la poartă și, în timp ce mă apropiam ușor să îi las moneda în cutie, o privesc drept în față. În același timp o altă persoană, având o lanternă aprinsă, a trecut pe lângă noi și a luminat, fără să vrea, fața bătrânei. Puteam să văd efectiv în craniul ei prin fosele nazale de schelet pe care le avea. Inima începuse să îmi bată repede, aproape că o auzeam. Aveam spatele și picioarele încordate, semn că adrenalina ce îmi năvălea în vene mă pregătea de fugă. Ochii săi gri, ca ai unui mort, priveau în gol spre mine. În momentul acela m-am gândit că poate e și oarbă, astfel nu o să mă vadă când mă apropii. Îmi iau inima în dinți și întind încet mâna spre cutie, vrând să nu fac niciun zgomot care să îmi trădeze prezența. Eram pe jumate aplecat spre ea, când deodată aud cum mă strigă mama. Întorc capul în direcția strigătului și fix atunci simt cum ceva rece mă apucă de măna ce-o aveam întinsă. Privesc speriat spre bătrână care îmi strângea brațul drept. Am încercat să îmi trag mana înapoi dar nu reușeam. Nu îmi venea să cred că are așa de multă forță. În timp ce ne priveam ochi în ochi, bătrâna încerca să îmi zică ceva. Figura părea că i se alungea și ochii săi cenușii deveneau din ce în ce mai mari. Mormăia cu gura larg deschisă lăsând să se vadă niște dinți rari și ascuțiți. O duhoare grețoasă emana dinspre ea și îmi bloca respirația. Nu știam ce să fac, nu reușeam să scap în niciun fel din strânsoare. M-am uitat spre familia mea și am început să strig la ei. Din cauză că mă durea mâna am dat involuntar drumul la monedă în cutie. Baba se tot chinuia să vorbească, însă nu deslușeam nimic din sunetele pe care le scotea. Mă dădeam în spate încercând să scap când, la un moment dat, înțeleg câteva cuvinte din gura babei: “- Nu veni la cimitir…”.

Reușesc să mă desprind și alerg spre ai mei fără să mă uit înapoi. Brațul mă durea, încă îi simțeam degetele reci pe piele. Eram foarte mirat pentru ce mi-a zis bătrâna, însă mă gândeam că e doar o persoană bolnavă și senilă. Un sunet asurzitor mă distrage pentru moment de la cele întâmplate. Clopotele au început să bată, semn că slujba se încheiase. Ai mei tocmai ce luaseră lumină și se îndreptau spre ieșire. Mă alătur lor și ieșim cu toții pe poarta bisericii. Arunc o privire pe furiș spre locul unde stătea baba, dar nu mai era nimeni acolo. Pur și simplu dispăruse în doar câteva minute. Vorbesc cu mama despre faptul că urmează să mă văd cu prietenii mei și drumurile noastre se despart la strada principală. Ei au făcut stânga pentru a se întoarce acasă, eu am făcut dreapta spre cimitir.

Cum am zis mai devreme, nu a mai plouat, dar se făcuse răcoare, însă mă simțeam tocmai bine. Aerul rece mă trezea, mă făcea alert. Eram așa vesel că mama fusese de acord să mă văd cu prietenii mei, că aproape săltam în timp ce mergeam. Evident că nu îi spusesem adevărul, ea credea că ne vedem la MB-uri, în zona bună a orașului, nu i-am zis că voi trece vechiul pod de fier spre cimitir. Asta ar fi speriat-o, pentru că cimitirul se afla în afara orașului și sigur nu m-ar fi lăsat să mă duc. În plus de asta, trebuie să traversez și varianta ocolitoare a orașului, o șosea destul de periculoasă, străbătută mereu de mașini în viteză. Jubilam la gândul că fac ceva interzis, mă amuza destul de tare acest lucru. Daca ar ști ea, mama, că eu merg până în cimitir cu adevărat, i-ar sta inima în loc, nu alta. Și cum mă plimbam eu așa voios și singur pe stradă la miezul nopții, am observat că nu mai era nimeni în jurul meu. Când am plecat de la biserică, încă aveam în față și în spate oameni cu lumânări aprinse în mână, dar acum m-am trezit complet singur pe stradă.

Aud un lătrat în depărtare, iar după cum se auzea nu părea a fi un câine mic. Asta m-a îngrijorat puțin, am o frică de câini de când mă știu, și faptul că eram singur și era noapte mă speria și mai mult. Când eram mic era să mă sfâșie un pitbull, dar atunci am avut noroc că nu am fost singur și am reușit să scap. Însă acum ce fac dacă mă întâlnesc cu un alt dulău pe stradă. Nu e nimeni care să mă ajute și gândul ăsta îmi paralizase simțurile. Mă opresc să mă uit în jur, să analizez puțin situația. Nu știam sigur de unde se auzise lătratul, fusese mai mult ca un ecou. Prima dată privesc în față. Cercetez cu atenție strada până în depărtare. Lumina felinarelor mă ajuta cât de cât, dar totuși, nu se vedea clar ca pe timp de zi. Încercam să sesizez orice mișcare la nivelul solului. Nu vedeam nimic ciudat. Mă întorc apoi să privesc și în spate. Bulevardul nu era drept în zona aceea și nu puteai vedea prea departe. Totul părea în ordine: copaci, felinare, drum, boschete, bănci, coșuri de gunoi. Un nou lătrat mă face să tresar. Acum s-a auzit mai clar și venea fix din spate, din direcția unde încă priveam. Aparent o bancă foarte îndepărtată, nu era practic bancă și începe să se miște. Era un ditamai dulăul negru undeva la vreo trei sute și ceva de metri în spatele meu. Înlemnesc la gândul ce mi se poate întâmpla acum. Speriat mă uit în stânga și în dreapta daca am vreun loc unde să mă ascund de el. Nu văd nimic unde dulăul nu ar reuși, teoretic, să ajungă. Câinele încă își menținea poziția și părea că doar mă privește insistent. Încep să merg ușor cu spatele în direcția cimitirului, uitându-mă constant spre animal. Realizam în acest moment că acasă nu puteam să mă întorc. Bulevardul era singura stradă principală care traversa micul oraș de provincie, iar ca alternative de a ajunge acasă aveam doar străzi mai mici, lipsite de lumină și probabil mult mai dubioase și mai periculoase. Mă deplasam încet cu spatele, dar nu simțeam că fac mari progrese. Puneam cu grijă fiecare picior în spatele celuilalt și priveam tensionat către câine. Știam că dacă îi întorc spatele o să creadă că îmi este frică de el și va veni după mine. Vrând să mă îndepărtez mai repede încerc să măresc pasul și în acel moment mă împiedic de ceva și cad direct în fund. Aceasta a fost o greșeală majoră. Aparent, din perspectiva câinelui am făcut o mișcare bruscă și asta l-a declanșat. L-am văzut cum începe să alerge spre mine. Adrenalina mi-a inundat întreg corpul și m-a făcut să mă ridic ca ars și să o iau la sănătoasa. Salvarea mea era să ajung la vechiul pod pietonal peste râul Ialomița, un râu mocirlos, urâcios, cu vârtejuri de nămol greoi și cu mici liziere pe margini. Din câte știam, acolo era o poartă de fier ce puteai să o închizi în urma ta și poate așa reușeam să scap de câine. Nu mai aveam mult până la pod, îl puteam vedea deja, dar aprecierea timpului și spațiului îmi erau grav afectate de spaimă. Fiecare secundă îmi părea o eternitate și fiecare metru infinit de lung. Alergam și gâfâiam fără să mai privesc în spate. Orice moment conta și nu îmi permiteam să mă împiedic iar. O nouă căzătură îmi putea fi fatală. Ca lucrurile să fie mai complicate, trebuia să traversez și peste șoseaua de centură a orașului, și trebuia să o fac în viteză, fără să mă asigur că vine vreo mașină.

Am început să aud ghearele câinelui cum zgâriau asfaltul în depărtare, semn că distanța dintre noi era din ce în ce mai mică. Când mai aveam câțiva metri până la pod am observat că poarta nu mai exista. Nu era doar deschisă, efectiv nu mai era deloc. Acest lucru m-a întristat destul de tare și m-a făcut să cred că nu mai am nicio șansă să scap. Am făcut un salt peste cele câteva trepte ce urcau spre pod și am început să țip în speranța că mă aude cineva, totuși. Preț de o fracțiune de secundă am privit cu coada ochiului în spate și am văzut câinele cum se apropie cu viteză de pod. Am continuat să țip și am început să alerg pe pod. Nu voiam să renunț, voiam să alerg atât de mult cât reușeam. În doar câteva momente am traversat podul și am ajuns pe malul celălalt. Mă uit înapoi să văd unde e câinele și observ că acesta se oprise în capul celălalt al podului. Mă privea pur și simplu de acolo, fără să mai înainteze deloc. Atunci m-am oprit și eu să îmi trag sufletul. Respiram din greu și eram transpirat tot. Fiecare nouă gură de aer îmi ardea gatul, de parca aerul ar fi fost fierbinte. Câinele împietrise, nici nu pleca dar nici nu mai venea după mine, părea că îi era teamă să traverseze podul sau ceva.

Acum mă aflam în cartierul de case de lângă cimitir. Un cartier rău famat, cunoscut în oraș pentru faptul că aici locuiau cei mai mulți delicvenți și bătăuși, în mare parte persoane de etnie, ce cauzau des probleme locuitorilor din zonele bune. Într-un fel erau marginalizați de toată lumea, doar se aflau peste pod, un soi de prag psihologic pentru cetățeni. Nimeni nu se muta peste pod, cel puțin nimeni care se respecta. Bucuria că îi mințisem pe ai mei se evaporase deja. La cât de multe sperieturi m-au încercat în seara aceasta, baba cea hidoasă, dulăul negru, și acum frica din cartierul proscrișilor, toate mă făceau să cred că nu luasem o decizie bună să vin până la cimitir de unul singur, mai ales pe timp de noapte. Și în plus de asta, dacă venisem degeaba? Dacă prietenii mei nici nu ajunseseră la cimitir? Poate m-au mințit. Sau poate au făcut altceva, poate au mers în parcul mare din partea opusă a orașului. Acela era un alt loc de întâlniri nocturne și întâmplări sinistre. Nu de puține ori i-am auzit pe ai mei vorbind despre oameni drogați, violuri sau tentative de omor ce se tot întâmplau în acel parc imens. Vă voi povesti despre el cu alte ocazii, acum să revenim la întâmplările din cimitirul de pe deal. Da, acest cimitir se afla pe un deal. Dealul Bora, cum îi spuneau localnicii.

Lumina era și mai slabă în cartier. Case triste, sărăcăcioase, cu garduri aplecate și curți dezordonate te întâmpinau de la intrare. Un miros pestilențial de bălegar și dejecții umane plutea ca o pătură invizibilă pe uliță. Mă uit înapoi spre oraș să văd dacă a plecat sau nu câinele. Acesta stătea nemișcat pe malul opus și mă urmarea cu privirea cum mă îndepărtam de el. Nu știam ce voi face la întoarcere. Speram doar că nu mă voi întoarce singur și, fiind în ceată, probabil vom alunga câinele cumva. Cimitirul avea două intrări, însă eu mă îndreptam spre cea veche, dinspre cartier.

După ce străbat mai multe ulițe, de altfel liniștite și pustii la ora aceea din noapte, ajung la un drum județean ce despărțea cartierul de cimitir. Vedeam intrarea pe partea cealaltă a șoselei. Mă uit în stânga și în dreapta să mă asigur că nu venea nicio mașină sau ceva și traversez. Măcar acum aveam timp să fac treaba asta. Poarta de fier era închisă. Atât ea cât și gardul erau destul de înalte și nu puteam sări ușor peste ele. Îmi încerc totuși norocul și apăs cu putere pe clanța masivă. Spre surprinderea mea nu era încuiată și reușesc să împing de poarta metalică. Un scârțăit grotesc de balamale ruginite a răsunat în tot cimitirul adormit, trădând prezenta mea acolo. În cele din urmă reușesc să intru. Nu vedeam picior de copil pe nicăieri. Biroul administratorului era închis, luminile erau stinse, nu părea să fie cineva acolo. Doar iluminatul public era funcțional în curtea cimitirului. Cum intrai ți se deschidea în cale aleea principală. Un drum prăfuit, pavat cu piatră cubică, străjuit de tufe de măceși și arbuști, din care se desprindeau mai multe străduțe laterale, asemeni unei coloane vertebrale cu mai multe coaste. Primele morminte erau îngrijite, cu pietre funerare mari, din granit negru sau marmură albă, împodobite cu flori și candele de plastic roșiatic. Pesemne aici fuseseră îngropați oameni de frunte ai orașului. Spre margini zăreai morminte din ce în ce mai simple și mai ponosite, uitate de rude, dar și de cei de la mentenanță. Din când în când auzeam diverse zgomote care mă speriau, un fel de mieunat de pisici puse pe ceartă, sau foșnete aleatoare de frunze în fața sau în spatele meu.

(Va urma…)

[Poză de pe Unsplash]