Coșmarul

Timp estimat de citire: 15 minute

Ce este acela un vis? Unii cred că visul este o punte de legătură între trecut, prezent și viitor, un loc special unde aceste concepte se confundă. Alții sunt convinși că atunci când nu poți dormi noaptea, se datorează faptului că ești treaz în visul unei alte persoane. Multora le place să creadă că visele îți pot dezvălui viitorul, că în timpul somnului poți afla dacă ceva bun sau ceva rău urmează să se întâmple. Dar cu toții știm că nu toate aceste reverii nocturne se numesc vise. Celor mai rele dintre ele le spunem coșmaruri. Definiția scurtă a coșmarului este visul urât. Pe larg, viziunea înfricoșătoare din timpul somnului care uneori ne bântuie gândurile și atunci când suntem treji. Coșmarul este această aberație produsă de mintea omului, această alienare a conștiintei, demența efemeră ce ne împiedică să ne odihnim pentru perioade scurte de timp, sau uneori pentru perioade lungi, de zile, săptămâni, sau poate chiar mai mult.

Mi-am revenit dintr-un vis ciudat. Se întâmpla că eram treaz în camera mea. La început nu am știut că visez. Am crezut că doar am închis ochii pentru câteva momente și apoi i-am deschis iar. Eram cu capul așezat pe pernă exact așa cum mă culcasem. Stăteam cu spatele la ușă și dintr-o data am auzit niște pași. Mă simțeam paralizat, nu mă puteam mișca deloc. Tot ce puteam face era să văd, să respir și să aud. Cineva mergea pe hol în spatele ușii închise de la dormitorul meu. Încercam din răsputeri să mă întorc cu fața către ușă, dar nu puteam mișca nici măcar un deget. Mă simțeam ca atunci când dorm într-o poziție proastă și mâna sau piciorul îmi sunt amorțite, doar că acum îmi era amorțit tot corpul. Doream să revitalizez acest trup moleșit prin orice metodă însă el nu răspundea la comenzi. Pașii se auzeau din ce în ce mai aproape, venind spre dormitorul meu. Ochii începuseră să îmi lăcrimeze de frică. Nu experimentasem niciodată așa ceva, acum o simțeam pe pielea mea pentru prima oară.

Am început să bănui că poate totuși visez și ceea ce mi se întâmplă nu este chiar adevărat. Atunci am luat decizia să mă comport ca atare. Mi-am amintit cum făceam de obicei să mă trezesc dintr-un coșmar. La câte vise urâte am avut în viața mea aproape că patentasem o metodă proprie de revenire la realitate. Când realizez că dorm și doresc să mă trezesc cu orice preț, în primul rând trebuie să îmi păstrez calmul. Încerc să îmi golesc mintea fără să mă mai gândesc la lucrurile care mă sperie. În vis, atunci când te sperie un lucru, sau ai o fobie anume, ea tinde să se materializeze și să te chinuie transformând visul în coșmar. Mă gândesc intens că eu sunt cel care deține controlul și încerc să domin firul epic. Știu că în acel moment dorm și tot ce vreau este să refac legătura dintre creier și corpul meu pentru a reuși să deschid ochii cu adevărat. Încerc să mă mișc cu orice preț, mă gândesc repetitiv că vreau să mă trezesc și insist să îmi ridic capul de pe pernă. De cele mai multe ori revin rapid la realitate, deschid ochii și îmi dau seama că nimic nu a fost adevărat. Asfel am izbutit și acum să mă trezesc din coșmar. Datorită realismului acestei reverii tot ce se schimbase după deșteptarea mea a fost faptul că acum mă puteam mișca și că nu se mai auzea nimic dincolo de ușă. Am rămas în continuare cu capul pe pernă așa cum mă visasem, acum eram însă cu fața spre ușă, privind cu ochi mari în întuneric.

Aprind telefonul, e 3 și ceva noaptea. De câteva nopți mă trezesc mereu în jurul acestei ore. Mă ridic din pat să merg la toaletă. Aprind luminile peste tot pentru că încă îmi este frică. Mă uit constant din toaletă spre hol. Îmi este teamă să nu aud din nou acei pași. Am timpanele tensionate să pot distinge și cel mai mic zgomot. Ies ușor din baie și privesc în stânga și în dreapta. Nu pare să fie nimeni la mine acasă. Merg la bucătărie să fumez o țigară pentru a mă calma.
Rezemat pe coate, privesc afară prin fereastra deschisă și trag rar câte un fum în piept. E o noapte caldă de vară. O liniște plăcută apasă peste complexul rezidențial. Dacă ești atent poți auzi greierii cum cântă în întuneric. Mici gâze se aleargă jucăușe în jurul felinarelor. Aparatele de la locul de joacă al copiilor se vedeau acum goale, într-o lumină clar-obscură. Termin țigara și beau ultima gură de suc dintr-o cană rămasă pe masă de la cină. Pun cana în chiuvetă și ies din bucătărie. Mă întorc spre dormitor stingând luminile progresiv și uitându-mă constant peste umăr.

A doua zi a decurs normal fără întâmplări notabile. Am lucrat remote, am rezolvat task-uri din izolare, m-am uitat la câteva episoade dintr-un serial. Odată cu lăsarea întunericului am decis să mă retrag în dormitor pentru lectură. Aveam doar o veioză aprinsă și lângă ea stătea cuminte o cărticică pe care urma să o citesc. Era vorba de “Memoria de mis putas tristes”, o nuvelă controversată scrisă de Márquez. Îmi scot ochelarii din etui și mă așez pe pat cu capul sprijinit de pernă. Deschid cartea și încep să citesc.
Povestea din nuvelă m-a captivat rapid. Devoram fiecare cuvințel scris de spaniol. Nu îmi venea să cred cum autorul a reușit să descrie atât de frumos o poveste de dragoste ce mulți ar fi crezut-o imposibilă. Era o dilemă morală ce implica un bătrân de 90 de ani și o adolescentă. O narațiune pe care nimeni nu ar fi putut să o considere nici de departe acceptabilă, dar căruia autorul a izbutit să îi ofere naturalețe și profunzime. Reușea să mă facă, pe mine ca cititor, să înțeleg esența trăirilor descrise acolo și să rezonez cu iubirea lor.

Un zgomot scurt se aude din afara camerei mele. Nu îmi dau seama ce am auzit. Îmi verific telefonul, e ora 23:11. Mă dau jos din pat și aprind lumina. Deschid ușa de la dormitor să privesc pe hol. Era întuneric așa cum lăsasem. Încep să merg ușor spre intrarea principală, vrând să o verific pentru a mă asigura că e încuiată. Tensionat cum eram și puțin speriat nu mă coordonez bine și mă împiedic de încălțămintea de pe hol. Mă uit panicat în stânga și în dreapta de parcă m-ar fi atacat cineva. Rotesc ușor de căpăcelul vizorului și privesc prin el. Nimic. Este întuneric și pe scară. Probabil nu s-a auzit de aici. Aprind lumina la bucătărie și mă uit de jur împrejur. Observ în chiuvetă o cană de ceai căzută într-o parte. Nu am avut chef mai devreme să spăl vasele și fiind mai multe grămadă cu siguranță cana nu a fost pusă bine. Las totul așa cum era, sting lumina la bucătărie și grăbesc pasul spre dormitor. Mereu am aceeași teamă, când plec dintr-o zonă întunecată spre singura cameră luminată din casă, că nu voi ajunge cu bine la destinație.

Mă așez iar pe pat să îmi continui lectura, însă nu mă mai puteam concetra ușor. Întâmplarea de mai devreme inserase un crâmpei de neliniște în mintea mea, mai ales că îmi tot aminteam coșmarul din seara anterioară. După prima pagină citită în grabă încep să mă calmez iar. Acțiunea din carte devenea din ce în ce mai erotică și acest lucru mi-a oferit un sentiment de confort. Am parcurs multe pagini fără să mai verific ceasul și fără să mă mai gândesc la frică. Încep să am pleoapele din ce în ce mai grele iar corpul meu devine tot mai moale pe pat. La un moment dat închid ochii și adorm fără să realizez.

Mă trezesc iar panicat. Nu mai am niciun bec aprins în cameră. Nu îmi amintesc să fi stins veioza. Mâinile îmi sunt așezate pe piept, în poziția în care țineam cartea, și nu le pot mișca deloc. Am corpul paralizat și ochii larg deschiși. Aud iar pași pe hol. Cineva se îndreaptă spre dormitorul meu. Furnicături de emoție îmi brăzdează ambele mâini. Clanța de la ușă începe să se miște și o auzeam cum se răsucește. Încep să respir din ce în ce mai greu, ca atunci când ceva masiv mă apasă pe piept. Având gâtul înțepenit mă strădui să mă uit cu coada ochiului spre ușă. Prin fereastră pătrunde puțină lumină de la felinarul de pe stradă, suficient ca în dormitor să se poată vedea totuși, mai ales că m-am trezit din somn și ochii îmi sunt obișnuiți cu întunericul. Aud balamalele cum scârțâie. Văd că ușa se deschide încet și pe hol e complet întuneric.
Începe să se contureze o siluetă neagră ce înaintează ușor în cameră. De frică, lacrimile dau să îmi curgă din colțul ochilor. Nu mai reușeam să trag suficient aer în piept. Plângeam molcom și respiram fragmentat. Îmi doream să fie doar un vis însă totul părea atât de real. Făptura se oprește lângă patul meu și pare că mă privește. Nu reușesc să îi văd fața dar simt că a venit acolo pentru mine. Încerc să strig. Un șuierat sinistru îmi iese din gât. Nu puteam să scot niciun sunet. Mă apucă un tremurat puternic ce îmi cuprinde tot corpul și gâtul mi se deblochează ca prin minune. Atunci am răcnit tare, cât am putut eu de tare.
Lumina de la veioză se aprinde iar și mă ridic brusc din pat. Cartea pe care o citeam mai devreme cade pe parchet. Nu era nimeni la mine în cameră și ușa de la dormitor era închisă. Din acel moment nu am mai reușit să închid un ochi. Am rămas ghemuit în pat până în zori.

De dimineață am sunat la muncă și am cerut să îmi iau liber pentru ziua de azi, invocând motive medicale. Cel de-al doilea coșmar mă pusese serios pe gânduri. Acum îmi era clar că ceva rău se întâmplă cu mine. Îmi doream să cred că ființa care mă tot vizitează nu este reală și că totul se petrece doar în mintea mea. Însă frica mă făcea să mă îndoiesc de acest lucru.
Privesc în oglindă la chipul meu. Am ochii încercănați și roșii. Mă stropesc cu multă apă pe față și plec spre bucătărie să îmi fac un ceai.
Câteva ore bune am căutat pe internet dacă mai există persoane care au trăit experiențe similare. Am găsit mai multe discuții în jurul acestui tip de coșmar. Terminologia pe are am aflat-o e relativ simplă: “paralizie în timpul somnului”. Aparent o persoană poate avea un “vis lucid”, în care este conștientă de faptul că visează, și în același timp să fie și paralizată pe toată durata lui. Am aflat că mulți oameni din diverse părți ale lumii au avut astfel de vise. Spuneau specialiștii că acest tip de coșmaruri sunt normale doar dacă se întâmplă rar, că aproape oricine experimentează câte unul sau două pe durata vieții. La mine se întâmplă pentru prima dată acum. Pesemne că stresul de la muncă, amplificat de izolarea la domiciliu, îmi cauzează aceste stări proaste. Informațiile găsite mă liniștesc într-o oarecare măsură. Lumina zilei și articolele de pe internet mă fac să îmi revin cu firea. Încep să mă amuz în sinea mea de cât de fraier sunt și cât de penibil am fost când am țipat aseară. Oare m-a auzit vreun vecin? Ce or crede locatarii din bloc despre mine? Ditamai omul care se trezește din vis urlând ca un copil de 5 ani.

Îmi pierd toată ziua la masa din bucătărie mâncând, navigând și vorbind la telefon cu amicul meu din Republica Moldova. Seara mă pun să îmi fac ceva de mâncare. Vreau să mă înveselesc așa că îmi fac una dintre mâncărurile mele preferate, supă de pui cu găluști. După masă îmi torn un pahar de cola cu rom și mai pierd o oră la telefon. Dau drumul la un serial pe laptop și imi întind picioarele pe scaunul alăturat. La un moment dat, obosit fiind de la nopțile pierdute, adorm acolo.

Deschid ochii. În jurul meu este iar întuneric. Sunt așezat cu fundul pe scaun și cu trunchiul aplecat peste masa din bucătărie. Stau cu tâmpla stângă lipită de masă și cu mâinile atârnate pe lângă corp. Nu știu dacă așa am adormit sau nu, însă mă aflu iar în coșmarul în care nu pot mișca niciun mușchi din coprul meu. Nu îmi puteam închide nici măcar gura rămasă întredeschisă, din care începuse să îmi curgă salivă. Îmi amintesc cele citite pe internet și încerc să mă liniștesc. Este doar un vis lucid ce a venit la pachet cu o paralizie temporară. Scria online că, uneori, la persoanele care au astfel de vise lucide, acestea se pot suprapune cu personaje imaginare produse de mintea lor. Adică era un fel de realitate augmentată în care vedeai realul împletit cu imaginarul în același context. Mă chinui să mă calmez în timp ce încerc să îmi încordez toți mușchii. Aparent nu reușesc să fac bine niciuna din cele două.

Stând cu capul într-o parte îl aveam orientat fix spre ușă. Aceasta începe să se deschidă lent. Inima îmi bate repede și tensiunea crește iar. Prin ușa larg deschisă intră o formă întunecată. O surpriză neplăcută mă face să realizez că puteam simți și miros. Duhoare de mort inundase întreaga bucătărie. Un miros metalic și greu de sânge putred se simte tare în nările mele larg deschise. Fără să vreau respir rapid si profund din cauza fricii intense. Mă uit fix la arătare și încerc să țip. Mă înecam cu propria salivă și tot ce ieșea din gâtul meu era un horcăit grosolan. Creatura ajunge lângă masa mea și stă pentru o secundă nemișcată. Puteam să o văd mai bine acum în lumina slabă ce venea de la geam. Avea ochii gri-albicioși, ca ai unui om mort de mai mult timp. Fața o avea desfigurată și palidă. Părul lung și încâlcit îi acoperea umerii. Era foarte slabă și îmbrăcată în haine jerpelite și închise la culoare.
Întinde o mână spre mine. Simt cum ceva rece și aspru mă atinge pe gât. Încremenisem de spaimă. Își urcă mâna moartă pe capul meu și începe să o plimbe prin păr. Apoi coboară lent și mă mângâie pe față. Cu degetele-i grețoase îmi atinge buzele jucându-se cu saliva mea. Un icnet puternic îmi produce spasme în abdomen. Încep să vărs pe masă în timp ce încercam din răsputeri să respir pe nas. Îmi era frică că voi muri, dacă nu din cauza strigoiului, atunci înecat cu vomă.
Arătarea începe să se miște și se duce în spatele meu. Își înfige o mână în ceafa mea și cu cealaltă mă cuprinde pe după mijloc apăsând pe abdomenul meu ce încă pulsa convulsiv. Leșin de frică.

Zorii unei noi zile mă găsesc încă leșinat pe masa din bucătărie. Telefonul mobil începe să sune de pe dulap. Deschid ochii speriat și mă ridic rapid în picioare. Îmi simt fața murdară și lipicioasă. Un gust amar mă face să icnesc și să tușesc de câteva ori scârbit. Bucătăria arată horror. Pe jos văd pământ, vomă, smocuri de păr și urme de tălpi în toate direcțiile. Un miros pestilențial se simte în toată camera. Privesc în jurul meu, sunt singur. Mă uit la mine și nu pare să fiu rănit sau altceva mai grav. În afară de faptul că sunt murdar din cap până în picioare, mă văd relativ întreg. Telefonul încă sună. Întind mâna să îl iau pentru a răspunde. Observ la mâna dreaptă zgârieturi de unghii pe tot antebrațul. Răspund cu o voce stinsă.

“- Da…”
“- Salut, sunt eu. M-am tot gândit, aseară după ce am vorbit, că nu ne-am mai văzut de mult și am decis să îți fac o vizită weekend-ul ăsta. Ce zici?”
“- Nu e o idee bună…” Îi răspund eu la fel de slăbit.
“- Nu?!?” S-a mirat amicul meu din Chișinău.
“- Nu!… Vin eu la tine… azi!” Și închid telefonul.

[Poză de pe Pixabay]