Timp estimat de citire: 17 minute

Abandonarea orașului natal pentru a veni în capitală am simțit-o ca pe un lucru benefic. Ruperea de locul copilăriei, uitarea vechiului eu, evitarea persoanelor nocive, eliberarea de fricile adolescenței, de traume, de demoni, au fost toate asumate, dorite, visate. Am vrut să vin într-un loc nou, cel puțin nou pentru mine. Într-un loc unde nu mai eram defect, unde nu mai reprezentam timiditatea, unde nu mai aveam slăbiciuni. Am cerșit de la destin o foaie goală pe care să pot așterne cuvinte pentru o nouă soartă. Am cerut o șansă doar, iar șansa a venit. În ultima lună de studenție cugetam crispat la întoarcerea mea în infern, și căutăm disperat o cale de izbăvire. Acea șansă am avut-o cu un simplu telefon. Un simplu apel primit într-o după-amiază însorită de Mai ce m-a găsit în balcon la o țigară. Nu știam că persoana de la capătul celălalt urma să îmi schimbe viața în bine. Am fost luat prin surprindere, atât de puțin habar aveam încât am crezut că nu e decât o altă glumă proastă a vieții. Noroc că am răspuns. Și acum, după mulți ani, încă mă întreb, oare ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu răspundeam. Dacă nu apăsam butonul corect de pe un telefon de 100 de lei. Un om pe care nu-l întâlnisem niciodată până în acel moment și pe care nu l-am mai văzut deloc de atunci și până în ziua de azi, mi-a oferit o mână de ajutor. Un proiect la care lucrasem ca student a fost cumpărat de acea persoană pentru câteva mii de dolari. Astfel am avut banii necesari pentru a începe o nouă viață într-un oraș care nu obosește niciodată. Mi-am promis că de atunci nici eu nu voi obosi niciodată.

Mutarea într-un complex rezidențial nou construit a fost, pentru mine, mai mult decât schimbarea unui bloc vechi din orașul natal cu unul nou din capitală. Mai mult decât o decizie de imagine, sau decât alegerea unui plan durabil de viitor. A fost fantezia intimă de a pleca dintr-un loc cu istorie, un loc bântuit de fantomele trecutului, care apăsa mult prea mult pe umerii mei, și venirea într-o casă virgină, un acasă doar al meu de la început, cu o ușă unde eu pun primul bilețel cu numele meu la intrare.

Anii au trecut rapid fără niciun incident, fără nicio umbră de tristețe care să întineze viața mea simplă pe care o aveam aici. Totul decurgea normal, luând în considerare definiția normalului ca accepțiune generală a omului nou, a omului de oraș mare în care misticul nu își mai are locul. Zilele lucrătoare erau definite de plimbări cu metroul, clădiri de birouri înalte, deadline-uri, oameni ferchezuiți, cafele tari, de un iureș continuu ce crea un abis între noul eu și cel vechi. Weekend-urile se remarcau prin dimineți târzii, ceaiuri fierbinți, plimbări pe bulevarde lungi, nopți albe, “netflix and chill”. Zilele și nopțile curgeau liniștite în noul bloc în care locuiam acum. Aproape că uitasem complet trecutul, sau măcar erau zile când nu mi-l aminteam deloc. Mulți ani la rând m-am bucurat la gândul că nicio dramă nu se întâmplase în acest loc neprihănit, cel puțin niciuna funestă.

Cum de ce îți e frică nu scapi, într-o zi s-a întâmplat. Am simțit că ceva grav se petrecuse de când intrasem pe poarta complexului. Era poliție, erau oameni strânși, erau oameni plânși. Mirosul de ceară topită mi-a trezit amintiri. Izul greu, metalic, persistent, de sânge putred mi-a confirmat temerile. O liniște nefirească ce zăcea peste grupul de oameni din antreul scării mele spunea mai mult decât 1000 de cuvinte. Era prima viață care se sfârșea într-un loc în care multe alte vieți de abia își începuseră cursul.

Am urcat cu liftul chiar dacă nu aveam mult de urcat. Nu mai voiam să văd o altă ușă cu lumânări aprinse. Un alt văl negru agățat deasupra. Nu voiam să aud bocete pentru că nu voiam să dobândesc o nouă amprentă în memoria mea pe care nu o voi putea înlătura cu nimic. Mă cunoșteam deja, știam cum reacționez la astfel de lucruri.

O lună a trecut de la sinucidere și încă simțeam fiori reci pe șira spinării când coboram pe scări și treceam prin fața acelei uși. Dintr-o prostie pe care nu pot să o explic aveam tendința să grăbesc pasul când traversam pe coridor. Banda galbenă a poliției împodobea ușa metalică a acelui apartament. Un odor vag persista pe etaj, sau poate așa credeam eu, nu sunt încă sigur de acest lucru.

Vin de la muncă și aleg scările în detrimentul liftului. Având un job sedentar îmi impuneam să urc toate treptele pe care le întâlneam pe drum. Probabil nu mă ajuta prea mult dar simțeam că fac ceva mișcare în plus. Lumina pe casa scării funcționează cu senzori, adică se aprinde și se stinge secvențial în funcție de cum traversezi coridoarele. La etajul 1 o tânără stătea în fața acelei uși părând că ar dori să intre. Persoana decedată fusese o studentă care locuia acolo cu chirie dar pe care nu o cunoscusem niciodată, însă apartamentul aparținea unei alte tipe ce venea mai rar în vizită. Salut și trec mai departe.

Ajungând la mine în apartament mă fac comod, dau drumul la știri și încep să îmi pregătesc ceva de mâncare. După masă fac un duș și deschid laptop-ul pentru a mai scrie câteva rânduri. Sunt pasionat de fantezii erotice și seara pot scrie cel mai bine deoarece e liniște și sunt singur. Un ticăit ciudat mă tot deranjează de câteva săptămâni. Se aude prin țeava de căldură de parcă cineva se joacă la ea. Sunt un fel de lovituri ușoare, rare, care nu se aud decât atunci când e liniște. De multe ori uit de ele când mă uit la tv sau ascult muzică pentru că atunci nu se disting. Dar când mă pun să scriu, fiind liniște de obicei ca să îmi pot aduna gândurile, fix atunci se aude și ticăitul.

Mă sună un prieten din Republica Moldova. E genul de om cu care mă simt bine când vorbesc. De felul meu sunt o persoană solitară și nu reușesc să mă conectez cu prea mulți oameni, însă el este unul dintre puținii cu care am reușit să rezonez. De obicei purtăm discuții lungi pe diverse teme, de la cele mai puerile întâmplări până la cele mai profunde aspecte ale vieții noastre. Îmi place să fumez când vorbesc la telefon cu el și îmi place să vorbesc tare, de parcă trebuie să ridic vocea ca să mă poată auzi de peste Prut. Vorbind preț de câteva țigări, la un moment dat am impresia că aud o bătaie în ușă. Nu eram convins totuși, pentru că vorbeam în timp ce s-a auzit, dar l-am pus să aștepte puțin până mă uit pe vizor să văd cine este. Nu era nimeni la ușă și pe etaj era întuneric. Cu siguranță mi se păruse, dacă ar fi fost cineva senzorii ar fi declanșat iluminatul. Îmi dau seama că fumasem ultima țigară din pachet și îl rog să mă lase să cobor până la non-stop cu promisiunea că după revin la el cu un apel.

Îmi pun o geacă pe mine și o iau pe scări. La etajul 1 când treceam pe lângă acel apartament îmi atrage atenția un detaliu ciudat. Banda galbenă a poliției sigila încă ușa, semn că până la urmă nu intrase nimeni înăuntru. Grăbind pasul, ca de obicei în acea zonă, nu mai stau să reflect asupra acestui fapt și merg mai departe.

Acum sunt iarăși în casă și ceasul arată ora 11:30 PM. Prietenul meu nu mai răspunde la telefon. Mă așez la laptop pentru a continua scrisul la fantezia mea. Ajunsesem într-un punct interesant cu ea, adrenalina îmi crescuse și nu mă mai puteam opri din scris. Eram la partea a 3-a din aventurile erotice ale unui tânăr corporatist la serviciu. Ascult pe repeat “Gift of Love”, o melodie tristă de altfel, însă mă ajută să mă concentrez și reușesc astfel să îmi accesez imaginația mult mai ușor. De fiecare dată când scriu aleg să ascult ceva relaxant, fără versuri, pentru a mă introduce într-o stare anume, benefică creației.

Sunt întrerupt brusc de o bătaie în ușă. Acum s-a auzit clar, nu mai aveam niciun dubiu. Mă dau jos de pe scaunul de bar pe scare stăteam cocoțat în bucătărie și mă îndrept spre ușă. Întreb “Cine e?”, dar nu primesc niciun răspuns. Aproape simultan rotesc căpăcelul de plastic de la vizor și dau să mă uit prin el. Întuneric total. Mă gândeam: “Probabil nu s-au activat senzorii de lumină, am mai pățit-o și eu odată, sunt chinezării ieftine pe care le-au montat zgârciții de la administrație.” Mai întreb odată “Cine e?”, de data această aproape am strigat ca să fiu sigur că sunt auzit dincolo de ușa masivă de metal ce îmi proteja apartamentul. Niciun răspuns, liniște desăvârșită. Doar muzica de la laptop-ul meu se mai auzea în surdină dinspre bucătărie. Nu mă încântă gândul să deschid ușa când nu sunt sigur cine este în partea cealaltă așa că plec de pe hol și revin la scris.

Bucătăria era singurul loc din casă unde aveam lumina aprinsă. Un fum subțire și albicios se ridica domol din țigara mea pe jumătate consumată. Lângă laptop, un pahar de sticlă mai avea pe fund un deget de cola cu rom.

La ora 12 fix o pană de curent mă ia prin surprindere. Mă trezesc brusc doar cu laptop-ul aprins în fața mea și în rest un întuneric total. Genul de întuneric pe care doar absența curentului electric îl poate oferi. Fără leduri aprinse la rooter, fără backlight-ul alb de la televizor, fără punctul roșu de pe fiecare întrerupător. Numai chipul meu era iluminat timid de ecranul computerului. Îmi aprind lanterna de la telefon și merg pe hol să verific siguranțele. Fiind înalt reușesc să ajung ușor la ele. Toate switch-urile erau ridicate, aparent problema nu era de la mine. Fiind iarăși lângă ușă aud cum cineva cobora scările. Mă uit pe vizor și în continuare nu puteam observa nimic. De parcă vizorul meu era acoperit de o bandă adezivă neagră. Era anormal ca cineva să coboare scările, mai ales când este pană de curent, fără să aprindă măcar o lanternă. Aud cum pașii se opresc în dreptul ușii mele. Aștept puțin gândindu-mă că poate persoana își caută telefonul să îl aprindă și de aceea s-a oprit din mers. Însă nimic nu s-a mai auzit ulterior pe palier.

Îmi vine ideea să ies pe balcon pentru a verifica dacă și alți vecini au lumină sau nu. Era o noapte liniștită dar înnorată. Un miros intens de ploaie persista în aer. Se simțea un parfum jilav și rece de baltă amestecat cu vagi nuanțe de iarbă proaspăt tunsă. Mirosul de apă stătută nu era ceva anormal în zonă la noi. Blocul acesta se află aproape de râul Dâmbovița și uneori mirosul ajunge până în complexul nostru. Întunericul domnea în blocul meu, sau cel puțin nimeni nu avea lumina aprinsă. Un gând straniu m-a cuprins totuși: “De ce sunt singurul vecin ieșit pe terasă? Doar eu am remarcat absența luminii? Restul dorm toți?” Se mai luase curentul și cu alte ocazii dar de obicei ne strângeam mai mulți pe balcoane. Erau întrebări la care nu găseam răspuns în acele momente.

Observ însă că iluminatul stradal funcționa. O persoană stătea lângă un felinar așteptând probabil pe cineva. Vrând să mă calmez îmi aprind o țigară. Sprijinindu-mă cu coatele de balustrada metalică încep să studiez singurul om pe care îl puteam vedea atunci. Jubilez puțin la gândul că nu sunt total singur. Se simte plăcut să mai vezi pe cineva după atâtea ore de izolare. Dacă nu aș fi remarcat pe nimeni, nici măcar afară, aș fi început probabil să o iau razna. Imaginația mea bogată m-ar fi făcut să cred că am pășit oarecum într-un univers paralel în care există Bucureștiul iar eu sunt singurul locuitor al său.

Persoana de lângă felinar părea de sex feminin. Eu stând la etajul 2 puteam să o văd relativ bine. Din profil lăsa impresia că este foarte slabă. Avea mâinile și obrajii albi ca varul și părul negru și lung. Dar acestea nu erau cele mai bizare lucruri la ea. Femeia era udă din cap până în picioare. Acest ultim detaliu m-a uimit cel mai mult deoarece afară încă nu începuse să plouă și pământul era uscat.

Trag un fum adânc în piept iar jeraticul aprins al țigării îmi trădează prezența în întuneric. Parcă zărindu-mă cu coada ochiului femeia își întoarce capul brusc către mine. Doar capul, corpul ei rămase nemișcat. Am încremenit. Părea că avea sânge pe față iar ochii ei priveau fix la mine. Mai trag odată din țigară și continui să o privesc vrând totuși să cred că e doar o simplă coincidență, că nu se uită efectiv la mine, ci doar în direcția mea. Termin de fumat țigara și mă așez pe un scăunel. Mă holbam la ea prin geamul fumuriu al terasei sperând că nu mă mai vede. Femeia nu se mișca deloc și stătea cu gâtul sucit spre mine. Un grup de băieți gălăgioși veneau pe alee spre ea. Adrenalina începuse să-mi crească iar, dar acum din cauza fricii. Inima îmi bătea cu putere și tensiunea creștea moment cu moment. Tinerii treceau în această clipă fix pe lângă ea dar aparent niciunul nu o vedea. Ea privea fix la mine în timp ce ei treceau fără să o remarce deloc. Câteva momente mai târziu am rămas iar singuri. Am vrut să scot telefonul să îi fac o poză. Voiam să aflu dacă halucinez sau nu. Fiori reci îmi brăzdau spatele. Tremurând întind mâna spre buzunar dar nu găsesc niciun telefon, îmi amintesc că îl uitasem lângă laptop în bucătărie. Tiptil, mergând pe vine, întru înăuntru. Bâjbâind pe întuneric îmi găsesc într-un final telefonul. Vrând să nu fac niciun zgomot în bezna ce mă înconjura, păream un tâlhar care își spărgea propria casă.

Am ieșit iar pe terasă cu telefonul în mână. Femeia a dispărut. Câțiva vecini sunt ieșiți la balcoane cu lanterne în mâini. Niște tineri se plimbă pe stradă nestingheriți. Totul pare să fi revenit la normal. Acum nu îmi dau seama dacă toată întâmplarea de mai devreme a fost doar în mintea mea sau nu. În casă se aprinde lumina.

Revin la laptop și îmi salvez munca ca nu cumva să rămânem iar fără curent electric. Pe scară aud voci și persoane coborând trepte. Merg la intrare și mă uit pe vizor. Erau vreo doi vecini pe care îi cunoșteam. Coborau scările discutând despre pana de curent. Deschid ușa și ies timid pe casa scării. Vecinii ajunseseră deja la parter și se auzeau din ce în ce mai vag. Ușa se trântește în spatele meu. Nu m-am speriat, probabil a fost de la curentul de aer deoarece uitasem ușa la terasă deschisă. Cu regret mi-am amintit că nu luasem cheia cu mine. Clanța pe dinafară este defectă și se deschide mai greu fară cheie.

Mă îndrept spre apartament și încep să sucesc de clanță pentru a o debloca. Aud pași pe treptele ce urcau dinspre parter. Mă apropii de balustradă și mă uit în jos printre scări. O mână albă de femeie cu unghii vineții se ținea de bara metalică în timp ce urca domol treaptă cu treaptă. Mă panichez și încep să tremur iar. Năpustindu-mă asupra ușii mele încerc cu disperare să o deblochez. Femeia urcase deja primele trepte și mersul ei târâș se auzea clar pe coridorul de la etajul 1. Eu încercam de zor să întru în casă dar ușa refuza să se deschidă. Eram roșu la față și tremuram din tot corpul. Mâinile mi se albiseră de la încleștare. Câteva picături de sânge începuseră să îmi curgă din nas direct pe cimentul din fața intrării. Sunete de pași se auzeau acum urcând pe scările dintre etajul 1 și al meu. Mâna ei neînsuflețită făcea un zgomot de tablă zgâriată atunci când se freca de balustradă. Un miros amestecat de sânge cu pământ se distingea pe etaj.

Cu ultimele puteri reușesc să deblochez ușa, intru și o închid repede cu cheia. Pașii greoi s-au apropiat de apartametul meu. O mână s-a lovit de partea exterioară a ușii alunecând încet pe ea. Auzeam cum unghiile ei scrijeleau ușor metalul. Respira greu ca o persoană bolnavă cu plămânii, sau cel puțin asta am crezut că se aude. Duhoarea de mort începuse să pătrundă pe sub ușă. Plângeam de frică și împingeam cu mâinile în ușa deja încuiată, de parcă încercam disperat să protejez cu toate forțele mele acel apartament. Șiroaie de lacrimi, mucus și sânge se scurgeau din nasul meu pe parchet. Am început să țip “Pleacă! Pleacă! Te rog pleacă! Nu ți-am făcut nimic rău! Ce ai cu mine? Pleacă dracului odată!”.

Până dimineață am stat în fund lângă ușă. De ore bune nu se mai auzea nimic pe scară, dar încă îmi era teamă să privesc pe vizor. Am simțit că dacă aș fi privit atunci când era acolo nu aș fi putut să uit niciodată ochii ei neînsuflețiți și reci.

O nouă zi începuse să îmi inunde casa de lumină prin toate geamurile. Câțiva copii care mergeau la școală coborau pe scări tropăind. Îmi fac curaj, mă ridic în picioare și mă uit pe vizor. Scara se vedea clar acum fiind iluminată natural. Într-o oarecare măsură lumina naturală îmi dădea un soi de îndrăzneală, simțeam că răul trecuse. Deschid sfios ușa să privesc culoarul. Totul părea la locul lui așa cum era de obicei. Niște urme de un roșu-închis îmi atrag atenția jos în fața ușii. Era sângele meu care îmi cursese din nas când mă luptam să intru în casă. Dar nu era cum îl lăsasem eu. Urme de degete păreau că l-au întins în stânga și-n dreapta.

[Poză de pe Pixabay]